Sub stele trece apa
Cu lacrima de-o samă,
Mi-e dor de-a ta privire,
Mi-e dor de tine, mamă.
Măicuţa mea: grădină
Cu flori, cu nuci şi mere,
A ochilor lumină,
Văzduhul gurii mele!
Măicuţo, tu: vecie,
Nemuritoare carte
De dor şi omenie
Şi cîntec fără moarte!
Vînt hulpav pom cuprinde
Şi frunza o destramă.
Mi-e dor de-a tale braţe,
Mi-e dor de tine, mamă.
Tot cască leul iernii
Cu vifore în coamă.
Mi-e dor de vorba-ţi caldă,
Mi-e dor de tine, mamă.
O stea mi-atinge faţa
Ori poate-a ta năframă.
Sunt alb, bătrîn aproape,
Mi-e dor de tine, mamă.
luni, 7 martie 2011
DESPRE MAMA...CU GEORGE COSBUC
În vaduri ape repezi curg
Si vuiet dau în cale,
Iar plopi în umedul amurg
Doinesc eterna jale.
Pe malul apei se-mpletesc
Carari ce duc la moara
Acolo, mama, te zaresc
Pe tine-ntr-o cascioara.
Tu torci. Pe vatra veche ard,
Pocnind din vreme-n vreme,
Trei vreascuri rupte dintr-un gard,
Iar flacara lor geme:
Clipeste-abia din cînd în cînd
Cu stingerea-n bataie,
Lumini cu umbre-amestecînd
Prin colturi de odaie.
Cu tine doua fete stau
Si torc în rînd cu tine;
Sunt înca mici si tata n-au
Si George nu mai vine.
Un basm cu pajuri si cu zmei
Începe-acum o fata,
Tu taci s-asculti povestea ei
Si stai îngîndurata.
Si firul tau se rupe des,
Caci gînduri te framînta,
Spui soapte fara de-nteles,
Si ochii tai stau tinta.
Scapi fusul jos; nimic nu zici
Cînd fusul se desfira...
Te uiti la el si nu-l radici,
Si fetele se mira.
...O, nu! Nu-i drept sa te-ndoiesti !
La geam tu sari deodata,
Prin noapte-afara lung privesti
"Ce vezi ?" întreab-o fata.
"Nimic... Mi s-a parut asa!"
Si jalea te rapune,
Si fiecare vorba-a ta
E plîns de-ngropaciune.
Într-un tîrziu, neradicînd
De jos a ta privire
"Eu simt ca voi muri-n curînd,
Ca nu-mi mai sunt în fire...
Mai stiu si eu la ce gîndeam
Aveti si voi un frate...
Mi s-a parut c-aud la geam
Cu degetul cum bate.
Dar n-a fost el !... Sa-l vad venind,
As mai trai o viata.
E dus, si voi muri dorind
Sa-l vad o data-n fata.
Asa vrea poate Dumnezeu,
Asa mi-e datul sortii,
Sa n-am eu pe baiatul meu
La cap, în ceasul mortii!"
Afara-i vînt si e-nnorat,
Si noaptea e tîrzie;
Copilele ti s-au culcat
Tu, inima pustie,
Stai tot la vatra-ncet plingind;
E dus si nu mai vine!
S-adormi tirziu cu mine-n gînd
Ca sa visezi de mine!
Si vuiet dau în cale,
Iar plopi în umedul amurg
Doinesc eterna jale.
Pe malul apei se-mpletesc
Carari ce duc la moara
Acolo, mama, te zaresc
Pe tine-ntr-o cascioara.
Tu torci. Pe vatra veche ard,
Pocnind din vreme-n vreme,
Trei vreascuri rupte dintr-un gard,
Iar flacara lor geme:
Clipeste-abia din cînd în cînd
Cu stingerea-n bataie,
Lumini cu umbre-amestecînd
Prin colturi de odaie.
Cu tine doua fete stau
Si torc în rînd cu tine;
Sunt înca mici si tata n-au
Si George nu mai vine.
Un basm cu pajuri si cu zmei
Începe-acum o fata,
Tu taci s-asculti povestea ei
Si stai îngîndurata.
Si firul tau se rupe des,
Caci gînduri te framînta,
Spui soapte fara de-nteles,
Si ochii tai stau tinta.
Scapi fusul jos; nimic nu zici
Cînd fusul se desfira...
Te uiti la el si nu-l radici,
Si fetele se mira.
...O, nu! Nu-i drept sa te-ndoiesti !
La geam tu sari deodata,
Prin noapte-afara lung privesti
"Ce vezi ?" întreab-o fata.
"Nimic... Mi s-a parut asa!"
Si jalea te rapune,
Si fiecare vorba-a ta
E plîns de-ngropaciune.
Într-un tîrziu, neradicînd
De jos a ta privire
"Eu simt ca voi muri-n curînd,
Ca nu-mi mai sunt în fire...
Mai stiu si eu la ce gîndeam
Aveti si voi un frate...
Mi s-a parut c-aud la geam
Cu degetul cum bate.
Dar n-a fost el !... Sa-l vad venind,
As mai trai o viata.
E dus, si voi muri dorind
Sa-l vad o data-n fata.
Asa vrea poate Dumnezeu,
Asa mi-e datul sortii,
Sa n-am eu pe baiatul meu
La cap, în ceasul mortii!"
Afara-i vînt si e-nnorat,
Si noaptea e tîrzie;
Copilele ti s-au culcat
Tu, inima pustie,
Stai tot la vatra-ncet plingind;
E dus si nu mai vine!
S-adormi tirziu cu mine-n gînd
Ca sa visezi de mine!
DESPRE MAMA...CU STANESCU
Cadea peste aceasta femeie iubita
timpul tot trait de mine,
o lumina pe aceasta femeie iubita
traitul timp de mine.
N-am putut sa-mi smulg privirea
de pe aceasta femeie iubita
Aveam ochi ca sa o vad numai pe dansa
femeia mea iubita
Aveam maini ca sa o imbratisez numai
pe dansa
femeia mea iubita.
Deodata, am vazut ca mama mea
o vede
pe aceasta femeie iubita.
Pe aceasta femeie iubita
timpul cade si ninge.
Pe aceasta femeie iubita,
privindu-o, mama mea plange.
timpul tot trait de mine,
o lumina pe aceasta femeie iubita
traitul timp de mine.
N-am putut sa-mi smulg privirea
de pe aceasta femeie iubita
Aveam ochi ca sa o vad numai pe dansa
femeia mea iubita
Aveam maini ca sa o imbratisez numai
pe dansa
femeia mea iubita.
Deodata, am vazut ca mama mea
o vede
pe aceasta femeie iubita.
Pe aceasta femeie iubita
timpul cade si ninge.
Pe aceasta femeie iubita,
privindu-o, mama mea plange.
sâmbătă, 5 martie 2011
luni, 28 februarie 2011
TIMP...CU STANESCU...
E o întâmplare a fiinţei mele
şi atunci fericirea dinlăuntrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare
mereu dureroasă, minunată mereu.
Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart
fluviul rece în delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.
Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi
tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă şi în nesfârşire
se face coloană sau altceva
mult mai înalt şi mult mai curând.
Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,
două culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuită luptă
a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.
şi atunci fericirea dinlăuntrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare
mereu dureroasă, minunată mereu.
Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart
fluviul rece în delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.
Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi
tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă şi în nesfârşire
se face coloană sau altceva
mult mai înalt şi mult mai curând.
Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,
două culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuită luptă
a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.
Mai multă milă pentru stelele care răsar...
Ea stă singură acum la ultimul etaj,
mirosul ei suav pîlpîie,
oraşul se îndepărtează -înhămat la cîini
vagabonzi şi flămînzi.
Să punem pîine pentru vrăbii
şi trupurile noastre uscate şi fărîmiţate
să le punem
pentru pliscurile de argint şi flămînde
ale zeilor nevorbitori.
Mai multă milă pentru stelele care răsar,
mai multă compasiune pentru raza
de la lună,
mai mult frig pentru pietrele îngheţate
şi mie,
mie, pentru mine, -mai mult aer,
Mai mult aer!
mirosul ei suav pîlpîie,
oraşul se îndepărtează -înhămat la cîini
vagabonzi şi flămînzi.
Să punem pîine pentru vrăbii
şi trupurile noastre uscate şi fărîmiţate
să le punem
pentru pliscurile de argint şi flămînde
ale zeilor nevorbitori.
Mai multă milă pentru stelele care răsar,
mai multă compasiune pentru raza
de la lună,
mai mult frig pentru pietrele îngheţate
şi mie,
mie, pentru mine, -mai mult aer,
Mai mult aer!
PENTRU TINE....DOAR NECUVINTE
El a întins spre mine o frunză ca o mână cu degete.
Eu am întins spre el o mână ca o frunză cu dinţi.
El a întins spre mine o ramură ca un braţ.
Eu am întins spre el braţul ca o ramură.
El şi-a înclinat spre mine trunchiul
ca un măr.
Eu am inclinat spre el umărul
ca un trunchi noduros.
Auzeam cum se-nţeteşte seva lui bătând
ca sângele.
Auzea cum se încetineşte sângele meu suind ca seva.
Eu am trecut prin el.
El a trecut prin mine.
Eu am rămas un pom singur.
El
un om singur.
Eu am întins spre el o mână ca o frunză cu dinţi.
El a întins spre mine o ramură ca un braţ.
Eu am întins spre el braţul ca o ramură.
El şi-a înclinat spre mine trunchiul
ca un măr.
Eu am inclinat spre el umărul
ca un trunchi noduros.
Auzeam cum se-nţeteşte seva lui bătând
ca sângele.
Auzea cum se încetineşte sângele meu suind ca seva.
Eu am trecut prin el.
El a trecut prin mine.
Eu am rămas un pom singur.
El
un om singur.
Rău de frumuseţe
Nu spun că a fost un noroc
că te-am născut.
Spun numai că a fost o minune.
Caută să nu mori iubita mea,
Încearcă să nu mori dacă poţi.
Mie mi s-a dus viaţa,
ţie ţi s-a dus norocul.
Nu spun decât atâta,
că noi doi am trăit
pe globul pământesc.
că te-am născut.
Spun numai că a fost o minune.
Caută să nu mori iubita mea,
Încearcă să nu mori dacă poţi.
Mie mi s-a dus viaţa,
ţie ţi s-a dus norocul.
Nu spun decât atâta,
că noi doi am trăit
pe globul pământesc.
duminică, 27 februarie 2011
23 FEBRUARIE...LE ETAJUL 6
Se dizolvă în mine, încet,
chipul tău de piatră solubilă
o, tu, dansînd menuet,
pururea nubilă.
Mă vor bea cîndva, zeii
şi vor simţi în mine gustul tău,
cîndva, cînd întomnase-vor teii
de sete şi de rău.
Dar încă mai ninge, încă mai ninge
cu tine în mine rămîn îngheţat
…suavă meninge
şi somn tulburat.
chipul tău de piatră solubilă
o, tu, dansînd menuet,
pururea nubilă.
Mă vor bea cîndva, zeii
şi vor simţi în mine gustul tău,
cîndva, cînd întomnase-vor teii
de sete şi de rău.
Dar încă mai ninge, încă mai ninge
cu tine în mine rămîn îngheţat
…suavă meninge
şi somn tulburat.
luni, 21 februarie 2011
Se desprimavareaza
Numai cât te gândesc,
si sângele danseaza în jurul inimii,
numai cât te aud,
si sângele se resfira ca o harfa.
Poate nu stii, poate n-ai sa stii,
dar mersul tau e-un alfabet copilaresc,
si numai cu el îmi scriu poemele,
sub recele pojar al stelelor.
Numai cât surâzi,
si dezleg alchimiile,
numai cât te gândesc,
si-aud în lacul nelinistit al inimii
un fosnet : se desprimavareaza.
si sângele danseaza în jurul inimii,
numai cât te aud,
si sângele se resfira ca o harfa.
Poate nu stii, poate n-ai sa stii,
dar mersul tau e-un alfabet copilaresc,
si numai cu el îmi scriu poemele,
sub recele pojar al stelelor.
Numai cât surâzi,
si dezleg alchimiile,
numai cât te gândesc,
si-aud în lacul nelinistit al inimii
un fosnet : se desprimavareaza.
POEZIND...CU GEO BOGZA
Fara frumusetea ta, frumusetea lumii e scrum si cenusa,
Fara bratele tale, bratul oricui e pentru mine lat de spânzuratoare.
Traiesc numai ca sa masor, în fiece clipa, neîndurarea mortii.
Fara ochii tai, ochii mei nu vad decît întuneric,
Nimic nu mai are glas, stinsa e orice lumina.
Ce grea e moartea într-un univers care el însusi moare.
Fara numele tau, numele meu numeste neantul,
Vânat urca din adânc valul marii, urlându-si disperarea.
Fara frumusetea ta, frumusetea lumii e scrum si cenusa.
Fara bratele tale, bratul oricui e pentru mine lat de spânzuratoare.
Traiesc numai ca sa masor, în fiece clipa, neîndurarea mortii.
Fara ochii tai, ochii mei nu vad decît întuneric,
Nimic nu mai are glas, stinsa e orice lumina.
Ce grea e moartea într-un univers care el însusi moare.
Fara numele tau, numele meu numeste neantul,
Vânat urca din adânc valul marii, urlându-si disperarea.
Fara frumusetea ta, frumusetea lumii e scrum si cenusa.
NINA CASSIAN
Dezghet
Daca m-ai chema, ar zvacni
O mie de pasari in colivii ;
O mie de usi s-ar da-n laturi
Si s-ar umple vazduhul de pasari
Si - ca legatura de chei a pamantului -
Ar zangani apele sub mainile vantului
Si s-ar vesti dezghetul pretutindeni !
Izvoarele-ar capata calcaie si pinteni
Si-ar incepe sa calareasca la vale
Pe trunchiuri de copaci, peste pietrele aspre si goale ;
Sloiul albastru al singuratatii s-ar sparge in hau -
Tu, dezghetul meu, soarele meu !
Daca m-ai chema, ar zvacni
O mie de pasari in colivii ;
O mie de usi s-ar da-n laturi
Si s-ar umple vazduhul de pasari
Si - ca legatura de chei a pamantului -
Ar zangani apele sub mainile vantului
Si s-ar vesti dezghetul pretutindeni !
Izvoarele-ar capata calcaie si pinteni
Si-ar incepe sa calareasca la vale
Pe trunchiuri de copaci, peste pietrele aspre si goale ;
Sloiul albastru al singuratatii s-ar sparge in hau -
Tu, dezghetul meu, soarele meu !
duminică, 20 februarie 2011
stiu ca vrei sa fii din nou tanar.....
Ar trebui să ne naştem bătrâni,
Să venim înţelepţi,
Să fim în stare de-a hotărî soarta noastră în lume,
Să ştim din răscrucea primară ce drumuri pornesc
Şi iresponsabil să fie doar dorul de-a merge.
Apoi să ne facem mai tineri, mai tineri, mergând,
Maturi şi puternici s-ajungem la poarta creaţiei,
Să trecem de ea şi-n iubire intrând adolescenţi,
Să fim copii la naşterea fiilor noştri.
Oricum ei ar fi atunci mai bătrâni decât noi,
Ne-ar învăţa să vorbim, ne-ar legăna să dormim,
Noi am dispărea tot mai mult, devenind tot mai mici,
Cât bobul de strugure, cât bobul de mazăre, cât bobul de grâu…
Să venim înţelepţi,
Să fim în stare de-a hotărî soarta noastră în lume,
Să ştim din răscrucea primară ce drumuri pornesc
Şi iresponsabil să fie doar dorul de-a merge.
Apoi să ne facem mai tineri, mai tineri, mergând,
Maturi şi puternici s-ajungem la poarta creaţiei,
Să trecem de ea şi-n iubire intrând adolescenţi,
Să fim copii la naşterea fiilor noştri.
Oricum ei ar fi atunci mai bătrâni decât noi,
Ne-ar învăţa să vorbim, ne-ar legăna să dormim,
Noi am dispărea tot mai mult, devenind tot mai mici,
Cât bobul de strugure, cât bobul de mazăre, cât bobul de grâu…
tese ma din nou!
da-ma la remaiat,
du-ma la intors, tese-ma din nou,
zugraveste-ma, pune-mi alt guler,
alta manseta, alt zbenghi,
da-mi alt numar la pantofi,
toaca-ma marunt
si umple-ma cu condimentele moralei tale,
impunge-ma cu o mie de sfaturi,
imprastie-ma in patru vanturi
si vei observa ca acolo unde cad
se umple locul de mine
du-ma la intors, tese-ma din nou,
zugraveste-ma, pune-mi alt guler,
alta manseta, alt zbenghi,
da-mi alt numar la pantofi,
toaca-ma marunt
si umple-ma cu condimentele moralei tale,
impunge-ma cu o mie de sfaturi,
imprastie-ma in patru vanturi
si vei observa ca acolo unde cad
se umple locul de mine
Intrarea în grevă a plămânilor
Lucian Avramescu
--------------------------------------------------------------------------------
Intrarea în grevă a plămânilor
respiram pana cand ne ia dracu
si atunci se cheama ca am murit
primul lucru care-ti sare in ochi este intr-adevar
greva plamanilor
ei stau de parca ar pandi ceva, de parca ar ciuli urechea,
nu mai forteaza gaicile vestei
apoi inima si celelalte inceteaza lucrul
ca la o cariera de piatra
nici-un ciocan, nici-o bubuitura,
nici-un ecou;
ce se petrece in acest timp cu sufletul?
greu de spus
dar zau, daca n-as da oricat sa aflu
--------------------------------------------------------------------------------
Intrarea în grevă a plămânilor
respiram pana cand ne ia dracu
si atunci se cheama ca am murit
primul lucru care-ti sare in ochi este intr-adevar
greva plamanilor
ei stau de parca ar pandi ceva, de parca ar ciuli urechea,
nu mai forteaza gaicile vestei
apoi inima si celelalte inceteaza lucrul
ca la o cariera de piatra
nici-un ciocan, nici-o bubuitura,
nici-un ecou;
ce se petrece in acest timp cu sufletul?
greu de spus
dar zau, daca n-as da oricat sa aflu
SA NU MORI!
Nu spun că a fost un noroc
că te-am născut.
Spun numai că a fost o minune.
Caută să nu mori iubita mea,
Încearcă să nu mori dacă poţi.
Mie mi s-a dus viaţa,
ţie ţi s-a dus norocul.
Nu spun decât atâta,
că noi doi am trăit
pe globul pământesc
că te-am născut.
Spun numai că a fost o minune.
Caută să nu mori iubita mea,
Încearcă să nu mori dacă poţi.
Mie mi s-a dus viaţa,
ţie ţi s-a dus norocul.
Nu spun decât atâta,
că noi doi am trăit
pe globul pământesc
Ai văzut vreodată...
Ai văzut vreodată vreo pasăre
s-o usture aerul pe care-l zboară?
Crezi tu, iubito, că peştele
se zgârie de apa lui sărată?
Putem noi doi să credem oare
mirosului că nu se simte bine în nări?
Poţi tu, obositor să crezi că fără mine
ai naşte un răsărit de stea?
Haide, ne face pe piele băşici
behăitul caprelor pe care le mulgem.
Vrei tu să rămânem flămânzi?
Spune da, şi rămânem.
s-o usture aerul pe care-l zboară?
Crezi tu, iubito, că peştele
se zgârie de apa lui sărată?
Putem noi doi să credem oare
mirosului că nu se simte bine în nări?
Poţi tu, obositor să crezi că fără mine
ai naşte un răsărit de stea?
Haide, ne face pe piele băşici
behăitul caprelor pe care le mulgem.
Vrei tu să rămânem flămânzi?
Spune da, şi rămânem.
marți, 1 februarie 2011
de ieri...de azi...si de maine...
Ea era frumoasă ca umbra unei idei, -
a piele de copil mirosea spinarea ei,
a piatră proaspăt spartă
a strigat dintr-o limbă moartă.
Ea nu avea greutate, ca respirarea.
Râzânda şi plângânda cu lacrimi mari
era sărată ca sarea
slăvită la ospete de barbari.
Ea era frumoasă ca umbra unui gând.
Între ape, numai ea era pământ.
a piele de copil mirosea spinarea ei,
a piatră proaspăt spartă
a strigat dintr-o limbă moartă.
Ea nu avea greutate, ca respirarea.
Râzânda şi plângânda cu lacrimi mari
era sărată ca sarea
slăvită la ospete de barbari.
Ea era frumoasă ca umbra unui gând.
Între ape, numai ea era pământ.
marți, 25 ianuarie 2011
pentru femeile cu sînii nebuni aş avea sutiene de forţă!
Stimate domnule Lucian Raicu,
Fericit c-am bătut aseară într-un mod absolut senzaţional, cînd totul părea dus dracului, pe handbaliştii ruşi, amărît că în "bunul de tipar", aflat în sfîrşit la mine, sînt 50 ("cincizeci"!!) de greşeli, încerc să scriu scrisoarea duminicală, pe-un timp ploios, cu prima cafea băută demult. Tocmai s-a trezit Tamara Nikolaevna şi profit să mai fac un rînd! Fie ce-o fi! (E vorba, desigur, de cafea!)
*
Curios cît de schimbat de propriile rînduri te lasă o "corectură"! Nu se mai simte nimic din sufletul pe care l-am pus cîndva în aceste cuvinte făcute din litere. Oricum, cred că e ultima dată cînd mai citesc, obligat fiind, de la un capăt la altul, cartea asta care-i un dulap ratat (pentru că ar fi fost cu adevărat o izbîndă dacă-l alcătuiam din lemn, nu din versuri).
*
Pentru că a venit vorba de dulap, mi-am amintit că, pe vremuri, vreo cîţiva ani m-am gîndit cum să scriu un poem (scurt): cana. Doream să fac o cană din cuvinte, una esenţială. Nu mi-a ieşit decît o strofă şi aceea, parcă, blagiană. Şi n-am mai publicat-o. De fapt, şi acum sînt obsedat de acest obiect. În schimb, mi-a reuşit o fîntînă!
*
Bineînţeles, scrisoarea asta e scrisă sub impresia "corecturii". Cana galbenă, de teracotă, din care beau zilnic, dimineaţa, o cafea uriaşă (fiindu-mi interzis!) reprezintă acum, posibilitatea de-a mai obţine un mic entuziasm ce-mi declanşează mîna pentru cîteva zeci de minute. Fiindcă, sînt sigur de asta, scriu cu mîna!
*
Am momente în care aş cumpăra mii de chiloţi de damă şi i-aş dărui, umil, la colţ de stradă! Fetişism? O, nu, e un vis de-al meu să deschid o prăvălie de lenjerie intimă feminină, într-un orăşel de provincie, într-o piaţetă obscură, cu intrarea printr-un gang subţire şi umed. Aş auzi, de la tejghea, tropăitul minuscul al cumpărătoarelor, le-aş aştepta cu sufletul la gură, le-aş servi cu o nesfîrşită grijă şi delicateţe. Iar pentru femeile cu sînii nebuni aş avea sutiene de forţă!
*
Dinescu mă întreba dacă nu am numărul dumneavoastră de telefon. Îl am. Dar ce-aş putea spune?
*
Nu sînt deloc în formă. "Corectura"! Şi-am mai citit şi-n Tribuna că în dicţionarul acela al Acadmiei sînt într-un compartiment cam aglomerat. Eu, fiu de C.F.R.-ist!
*
Posibil ca la începutul lui august să vin în Bucureşti. M-aş bucura, cu adevărat, să vă întîlnesc.
Cu stimă şi graţie,
Emil Brumaru
Fericit c-am bătut aseară într-un mod absolut senzaţional, cînd totul părea dus dracului, pe handbaliştii ruşi, amărît că în "bunul de tipar", aflat în sfîrşit la mine, sînt 50 ("cincizeci"!!) de greşeli, încerc să scriu scrisoarea duminicală, pe-un timp ploios, cu prima cafea băută demult. Tocmai s-a trezit Tamara Nikolaevna şi profit să mai fac un rînd! Fie ce-o fi! (E vorba, desigur, de cafea!)
*
Curios cît de schimbat de propriile rînduri te lasă o "corectură"! Nu se mai simte nimic din sufletul pe care l-am pus cîndva în aceste cuvinte făcute din litere. Oricum, cred că e ultima dată cînd mai citesc, obligat fiind, de la un capăt la altul, cartea asta care-i un dulap ratat (pentru că ar fi fost cu adevărat o izbîndă dacă-l alcătuiam din lemn, nu din versuri).
*
Pentru că a venit vorba de dulap, mi-am amintit că, pe vremuri, vreo cîţiva ani m-am gîndit cum să scriu un poem (scurt): cana. Doream să fac o cană din cuvinte, una esenţială. Nu mi-a ieşit decît o strofă şi aceea, parcă, blagiană. Şi n-am mai publicat-o. De fapt, şi acum sînt obsedat de acest obiect. În schimb, mi-a reuşit o fîntînă!
*
Bineînţeles, scrisoarea asta e scrisă sub impresia "corecturii". Cana galbenă, de teracotă, din care beau zilnic, dimineaţa, o cafea uriaşă (fiindu-mi interzis!) reprezintă acum, posibilitatea de-a mai obţine un mic entuziasm ce-mi declanşează mîna pentru cîteva zeci de minute. Fiindcă, sînt sigur de asta, scriu cu mîna!
*
Am momente în care aş cumpăra mii de chiloţi de damă şi i-aş dărui, umil, la colţ de stradă! Fetişism? O, nu, e un vis de-al meu să deschid o prăvălie de lenjerie intimă feminină, într-un orăşel de provincie, într-o piaţetă obscură, cu intrarea printr-un gang subţire şi umed. Aş auzi, de la tejghea, tropăitul minuscul al cumpărătoarelor, le-aş aştepta cu sufletul la gură, le-aş servi cu o nesfîrşită grijă şi delicateţe. Iar pentru femeile cu sînii nebuni aş avea sutiene de forţă!
*
Dinescu mă întreba dacă nu am numărul dumneavoastră de telefon. Îl am. Dar ce-aş putea spune?
*
Nu sînt deloc în formă. "Corectura"! Şi-am mai citit şi-n Tribuna că în dicţionarul acela al Acadmiei sînt într-un compartiment cam aglomerat. Eu, fiu de C.F.R.-ist!
*
Posibil ca la începutul lui august să vin în Bucureşti. M-aş bucura, cu adevărat, să vă întîlnesc.
Cu stimă şi graţie,
Emil Brumaru
FARA VISE NU EXISTA VIATA
A fost odata ca niciodata
Un urias cu ochi albastri
Indragostit de o femeie maruntica,
Ea visa sa aiba o casuta foarte mica
Cu o gradina sub fereastra
Si in gradina mult caprifoi cu florile-n lumina
Dar uriasul, cu mainile lui de urias
Menite sa inalte un intreg oras
Nu putea construi visul femeii
Adica, o casuta foarte mica
Cu o gradina sub fereastra
Si in gradina mult caprifoi cu florile-n lumimna
Iar intr-o zi cand soarele-a apus
Ea ochilor albastri le-a spus
"Ramaneti cu bine!"
Caci a venit unul cu avere si stare
Si a dus-o pe femeia maruntica
La visul ei, adica
La o casuta foarte mica,
Cu o gradina sub fereastra
Si in gradina mult caprifoi cu florile-n lumina
De atunci uriasul e singur pe lume
Singur de tot
Dar si-a dat seama
Ca dragostea lui de urias
Menita sa inalte un intreg oras,
Nu ar fi putut incapea
Intr-o casuta foarte mica
Cu o gradina sub fereastra,
Si in gradina mult caprifoi cu florile-n lumina
Deci a fost odata ca niciodata
Un urias cu ochi albastri
Indragostit de o femeie maruntica,
Femeia....visa.
Un urias cu ochi albastri
Indragostit de o femeie maruntica,
Ea visa sa aiba o casuta foarte mica
Cu o gradina sub fereastra
Si in gradina mult caprifoi cu florile-n lumina
Dar uriasul, cu mainile lui de urias
Menite sa inalte un intreg oras
Nu putea construi visul femeii
Adica, o casuta foarte mica
Cu o gradina sub fereastra
Si in gradina mult caprifoi cu florile-n lumimna
Iar intr-o zi cand soarele-a apus
Ea ochilor albastri le-a spus
"Ramaneti cu bine!"
Caci a venit unul cu avere si stare
Si a dus-o pe femeia maruntica
La visul ei, adica
La o casuta foarte mica,
Cu o gradina sub fereastra
Si in gradina mult caprifoi cu florile-n lumina
De atunci uriasul e singur pe lume
Singur de tot
Dar si-a dat seama
Ca dragostea lui de urias
Menita sa inalte un intreg oras,
Nu ar fi putut incapea
Intr-o casuta foarte mica
Cu o gradina sub fereastra,
Si in gradina mult caprifoi cu florile-n lumina
Deci a fost odata ca niciodata
Un urias cu ochi albastri
Indragostit de o femeie maruntica,
Femeia....visa.
Astfel trebuie să iubeşti viaţa ...NAZIM HIKMET
Astfel trebuie să iubeşti viaţa şi-acest glob pământesc
încât să fii trist numai la gândul
că poate-ntr-o zi, peste un miliard, peste o sută de miliarde de ani,
se va stinge şi pălind, va continua să zboare rotindu-se
orb ca o nucă goală.
încât să fii trist numai la gândul
că poate-ntr-o zi, peste un miliard, peste o sută de miliarde de ani,
se va stinge şi pălind, va continua să zboare rotindu-se
orb ca o nucă goală.
Tremurând de frumuseţe
Cum să-mi împiedec sufletul
să nu-l ajungă cutremurat pe-al tău?
Cum să-l înalţ deasupra ta
spre alte lucruri, altundeva?
O, cum, cum l-aş aduna
lângă ceva pierdut în întunerec,
într-un ungher tăcut, străin, nefrămătând,
ce nu se-ndepărtează
când adâncurile-ţi lunecă departe, unduind.
Ci tot ce ne-nfioară, pe tine şi pe mine,
ne împreună totuşi aşa cum un arcuş
din două strune-un singur sunet scoate.
Pe ce vioară suntem înstrunaţi?
Şi ce artist ne ţine-n mâna lui,
cântec cum altul nu-i?
să nu-l ajungă cutremurat pe-al tău?
Cum să-l înalţ deasupra ta
spre alte lucruri, altundeva?
O, cum, cum l-aş aduna
lângă ceva pierdut în întunerec,
într-un ungher tăcut, străin, nefrămătând,
ce nu se-ndepărtează
când adâncurile-ţi lunecă departe, unduind.
Ci tot ce ne-nfioară, pe tine şi pe mine,
ne împreună totuşi aşa cum un arcuş
din două strune-un singur sunet scoate.
Pe ce vioară suntem înstrunaţi?
Şi ce artist ne ţine-n mâna lui,
cântec cum altul nu-i?
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
