pentru femeile cu sînii nebuni aş avea sutiene de forţă!

Stimate domnule Lucian Raicu,

Fericit c-am bătut aseară într-un mod absolut senzaţional, cînd totul părea dus dracului, pe handbaliştii ruşi, amărît că în "bunul de tipar", aflat în sfîrşit la mine, sînt 50 ("cincizeci"!!) de greşeli, încerc să scriu scrisoarea duminicală, pe-un timp ploios, cu prima cafea băută demult. Tocmai s-a trezit Tamara Nikolaevna şi profit să mai fac un rînd! Fie ce-o fi! (E vorba, desigur, de cafea!)

*
Curios cît de schimbat de propriile rînduri te lasă o "corectură"! Nu se mai simte nimic din sufletul pe care l-am pus cîndva în aceste cuvinte făcute din litere. Oricum, cred că e ultima dată cînd mai citesc, obligat fiind, de la un capăt la altul, cartea asta care-i un dulap ratat (pentru că ar fi fost cu adevărat o izbîndă dacă-l alcătuiam din lemn, nu din versuri).

*
Pentru că a venit vorba de dulap, mi-am amintit că, pe vremuri, vreo cîţiva ani m-am gîndit cum să scriu un poem (scurt): cana. Doream să fac o cană din cuvinte, una esenţială. Nu mi-a ieşit decît o strofă şi aceea, parcă, blagiană. Şi n-am mai publicat-o. De fapt, şi acum sînt obsedat de acest obiect. În schimb, mi-a reuşit o fîntînă!

*
Bineînţeles, scrisoarea asta e scrisă sub impresia "corecturii". Cana galbenă, de teracotă, din care beau zilnic, dimineaţa, o cafea uriaşă (fiindu-mi interzis!) reprezintă acum, posibilitatea de-a mai obţine un mic entuziasm ce-mi declanşează mîna pentru cîteva zeci de minute. Fiindcă, sînt sigur de asta, scriu cu mîna!

*
Am momente în care aş cumpăra mii de chiloţi de damă şi i-aş dărui, umil, la colţ de stradă! Fetişism? O, nu, e un vis de-al meu să deschid o prăvălie de lenjerie intimă feminină, într-un orăşel de provincie, într-o piaţetă obscură, cu intrarea printr-un gang subţire şi umed. Aş auzi, de la tejghea, tropăitul minuscul al cumpărătoarelor, le-aş aştepta cu sufletul la gură, le-aş servi cu o nesfîrşită grijă şi delicateţe. Iar pentru femeile cu sînii nebuni aş avea sutiene de forţă!

*
Dinescu mă întreba dacă nu am numărul dumneavoastră de telefon. Îl am. Dar ce-aş putea spune?

*
Nu sînt deloc în formă. "Corectura"! Şi-am mai citit şi-n Tribuna că în dicţionarul acela al Acadmiei sînt într-un compartiment cam aglomerat. Eu, fiu de C.F.R.-ist!

*
Posibil ca la începutul lui august să vin în Bucureşti. M-aş bucura, cu adevărat, să vă întîlnesc.

Cu stimă şi graţie,
Emil Brumaru

FARA VISE NU EXISTA VIATA

A fost odata ca niciodata
Un urias cu ochi albastri
Indragostit de o femeie maruntica,
Ea visa sa aiba o casuta foarte mica
Cu o gradina sub fereastra
Si in gradina mult caprifoi cu florile-n lumina
Dar uriasul, cu mainile lui de urias
Menite sa inalte un intreg oras
Nu putea construi visul femeii
Adica, o casuta foarte mica
Cu o gradina sub fereastra
Si in gradina mult caprifoi cu florile-n lumimna
Iar intr-o zi cand soarele-a apus
Ea ochilor albastri le-a spus
"Ramaneti cu bine!"
Caci a venit unul cu avere si stare
Si a dus-o pe femeia maruntica
La visul ei, adica
La o casuta foarte mica,
Cu o gradina sub fereastra
Si in gradina mult caprifoi cu florile-n lumina
De atunci uriasul e singur pe lume
Singur de tot
Dar si-a dat seama
Ca dragostea lui de urias
Menita sa inalte un intreg oras,
Nu ar fi putut incapea
Intr-o casuta foarte mica
Cu o gradina sub fereastra,
Si in gradina mult caprifoi cu florile-n lumina


Deci a fost odata ca niciodata
Un urias cu ochi albastri
Indragostit de o femeie maruntica,
Femeia....visa.

Astfel trebuie să iubeşti viaţa ...NAZIM HIKMET

Astfel trebuie să iubeşti viaţa şi-acest glob pământesc
încât să fii trist numai la gândul
că poate-ntr-o zi, peste un miliard, peste o sută de miliarde de ani,
se va stinge şi pălind, va continua să zboare rotindu-se
orb ca o nucă goală.

Tremurând de frumuseţe

Cum să-mi împiedec sufletul
să nu-l ajungă cutremurat pe-al tău?
Cum să-l înalţ deasupra ta
spre alte lucruri, altundeva?
O, cum, cum l-aş aduna
lângă ceva pierdut în întunerec,
într-un ungher tăcut, străin, nefrămătând,
ce nu se-ndepărtează
când adâncurile-ţi lunecă departe, unduind.
Ci tot ce ne-nfioară, pe tine şi pe mine,
ne împreună totuşi aşa cum un arcuş
din două strune-un singur sunet scoate.
Pe ce vioară suntem înstrunaţi?
Şi ce artist ne ţine-n mâna lui,
cântec cum altul nu-i?